Am fost la.. Rucar
Am fost la Rucar – peisaj adevarat de iarna. Era frig, dar ma incalzeam privind minunile ce se deschideau in fata mea si ma gandeam la tine. Oare cum ai sa primesti aceasta descriere a mea? Si apoi mi-am zis ca eu tot o sa-ti trimit gandurile mele…
Am luat cu mine aparatul de fotografiat, dar nu a vrut sub nicio forma sa functioneze; probabil si din cauza ca mi-am dorit sa vad asa cum vezi tu un peisaj. Drept pentru care, m-am postat in mijlocul drumului si am inchis ochii. M-am lasat purtata de ceea ce era in jur si, iata ca acum sunt in stare sa iti descriu si tie ce am simtit:
Am tras aer in piept si am expirat ce aveam eu in plamani. Caldura corpului meu a incalzit gerul din jur si un abur molcom mi-a invaluit obrajii si buzele – am zambit pentru ca atingerea lui a semanat cu atingerea sarutarilor tale. Mainile mi s-au inclestat in buzunare, vrand parca sa se ancoreze in ceva, ca sa nu mai pot sa plec.
Din toate partile se auzea cerul, vantul si zapada cazand de pe crengi. Era ca intr-un cantec pe care il auzeam pentru prima data, un cantec pe care imi doream cu tot dinadinsul sa il invat. Versantii muntilor se ingreunasera sub povara brazilor ninsi. Iar brazii se auzeau razand, ca doar erau pe povarnis, ca intr-o joaca nesfarsita. Frunzele lor ca niste ace se loveau unele de altele si rasunau cu ecou dintr-o parte in alta. Ma amuza teribil ca pentru braduti nu conta ca erau cu crengile plecate de la atata zapada – acum erau in vale, acum urcau in varful muntelui. Si radeau…
Am vrut sa iau in brate toate minunile si mi-am intins mainile spre ele. M-am invartit de cateva ori, cu bratele deschise, ca sa fiu sigura ca in rotocolul meu totul s-a rasucit ca un fuior si ca am reusit sa ajung pana la varf. Apoi m-am aplecat, cu bratele stranse, am dus totul la piept si am ramas asa pentru cateva minute.
